Nu e o noutate pentru majoritatea dintre noi că cele două motive, moartea şi sexul, sunt cu adevărat marile teme consumate de mase. Şi asta nu ţine cont de ţară, religie, nivel de educaţie sau statut social. Pur şi simplu se caută, iar micii şi marii agenţi de presă sau publicitate încearcă din răsputeri să satureze piaţa. Nimeni nu înţelege de ce aceste două puncte opuse, capete de segment ale existenţei noastre ne preocupă, conştient sau nu, în proporţii sensibil egale, atât de tare.
Sexul şi câmpul lui lexical
Fie că e contact direct, fie că nu, schimbul de material genetic este punctul de pornire al fiecărei fiinţe vii. Unul dintre instinctele primare e reprezentat de reproducere şi a fost, milioane de ani, singurul scop al vieţii. Nu e de mirare că ne e atât de bine întipărit în codul genetic, s-a insistat sute de mii de generații asupra lui. Iar dacă, dintr-un motiv sau altul, de-a lungul vieţii, nu reuşeşti să aduci pe lume un moştenitor al genelor tale, eşti primul din tot arborele tău genealogic care a eşuat, iar toţi înaintaşii tăi au existat degeaba din acest punct de vedere.
Sunt deja câteva zeci de ani de când sexul nu mai este un subiect tabu, iar piaţa simte asta. Femeia a fost şi este reprezentantul sexului frumos, un reprezentant care îşi hrăneşte încrederea cu imaginea ei, e important să arate bine. Iar bărbaţii se uită. Se uită atat de mulţi şi e atât de cunoscut şi acceptat fenomenul încât unele companii de publicitate s-au gândit să folosească drept suport chiar atracţia privirilor, femeia. S-au imprimat în relief bănci din parcuri, la nivelul coapselor, astfel încât orice femeie cu pantaloni scurţi care se aşează câteva minute acolo să mai poarte alte câteva, imprimeul pe piele. E clar că în acest fel va fi văzut de mulţi.
Se folosesc, însă, pe aceeaşi idee, şi modalităţi mai puţin plăcute de promovare a materialelor, produselor sau de livrare a publicităţii, metode abuzive, false, unele la limita moralităţii sau chiar a legii. În era digitală click-urile sunt la mare căutare. Aşa apar materialele cu titluri false ce au scop confuzarea motoarelor de căutare și implicit a cititorilor, titlurile EXCLUSIVE, ba chiar rugăminţile CLICK AICI.
Modul de prezentare și nivelul de explicitate sunt singurii parametri ce trasează nişe între consumatorii subiectului sex.
Moartea – pedeapsa ta pentru actul sexual al părinţilor
Dacă după sex poţi suna un prieten să-i spui cât de bine a fost, moartea nu-ţi permite asta. E unul dintre motivele pentru care stârneşte în egală măsură curiozitate şi groază. Oamenii iubesc groaznicul, mai ales dacă e inevitabil. E incitant să ştim că trebuie şi că sigur ni se va întâmpla şi nouă, dar nici măcar nu ştim ce e. Nu ştim dacă doare, nu ştim dacă e bine. Genetic suntem programaţi să ne îngrozească ideea de moarte, să ne ferim cât putem de ea, cel puţin cât să ne îndeplinim misiunea primordială prezentată mai sus şi să ne scoatem pruncul din zona de pericol în ceea ce priveşte supravieţuirea. Neavând marsupiu sau un loc sigur unde să ţinem copilul pe tot parcursul acestei perioade nesigure suntem înzestraţi cu iubire. Îl iubim mai mult decât pe noi înşine şi îl protejăm din iubire. Iar durerea este sfâşietoare când se întâmplă ca pruncul să afle marea taină a morţii înaintea părintelui.
Teama asta de necunoscut a născut necesităţi. Necesitatea de siguranţă, cu care moartea se bate cap în cap. Nimeni nu te poate smulge definitiv din ghearele morţii. Timp de secole s-a încercat asta, de la vrăjitori, alchimişti şi până la oameni de ştiinţă moderni, încă se investesc milioane de euro în cercetări, dar fără niciun rezultat major, deşi durata medie de viaţă a crescut considerabil în ultimul secol. Încă suntem cu toţii datori cu câte o moarte, iar frica de acel moment e folosită ca instrument de manipulare în masă. Religiile, de exemplu, în schimbul respectării unor reguli, porunci, promit viaţă veşnică. Şi deşi suntem în secolul XXI, biserica a câştigat atât de mulţi adepţi în timp încât încă este, de departe, cea mai influentă instituţie, iar fanatismul adepţilor şi diferenţele dintre religii pot declanşa conflicte armate la scară mondială. Combatem moartea prin moarte.
Mortul, trecutul în necunoscut
Un mort este un magnet pentru lumea din jur. Cei cunoscuţi îl ridică la rangul de înger, cei necunoscuţi încearcă să câştige cât mai multă experienţă pe tema asta macabră. Verifică pieptul cu privirea, când a mişcat ochiul ultima dată, când s-a răcit, când a expirat ultima oară. Ultimele acţiuni ale unei persoane sunt mai importante pentru cei din jur decât tot ce a făcut cât a fost în viaţă. Apoi, când nu mai răspunde la niciun stimul, înseamnă că e mort. Înseamnă că deja a trăit sfârşitul trăirilor, înseamnă că ştie ceva în plus faţă de toţi oamenii pe care îi cunosc şi pe care nu îi cunosc.
Cât de mult durează moartea? Cât timp e conştient muribundul? Când nu mai aude? Când nu mai simte? Întrebări care nu au un răspuns, deşi s-au căutat multe timp îndelungat.
Decapitarea, practicată mii de ani ca pedeapsă, a fost un prilej macabru pentru a studia muribunzii. Cuvântul capital, în contextul pedepsei, a fost introdus pentru a descrie pedeapsa majoră, pedeapsa capitală. Decapitarea a fost considerată o modalitate rapidă de a-i lua viaţa cuiva, dar tot a născut şi multe întrebări, speculaţii şi dezbateri în ceea ce priveşte durata de timp în care un cap rămâne conştient după ce este desprins de trup. Pe de o parte se aflau practicanţii ghilotinei, care susţineau că o persoană îşi pierde cunoştinţa instantaneu din cauza scăderii bruşte a tensiunii arteriale în creier sau la impactul cu dispozitivul de decapitare. De cealaltă parte se află declaraţiile martorilor oculari, nenumărate în istorie, care descriu o aparentă constiinţă de sine a capului victimei. Datorita suspiciunii că un cap retezat rămâne conştient si capabil să experimenteze durerea suficient de mult timp după execuţie, decapitarea a fost interzisă, ca formă de execuţie, în mare parte a lumii.
Unde e sufletul, în piept sau în cap?
Ce ne face pe noi să fim noi? Ce ne face inima să se zbată când ne e frică sau iubim? Noi suntem corpurile sau noi suntem capetele?
În perioada de glorie a ghilotinei, în timpul Revoluţiei Franceze, mulţi dintre cei condamnaţi au fost rugaţi să clipească după execuţie, cât timp sunt conştienţi. În timp ce multe victime nu clipeau deloc dupa execuţie, probabil dezorientate, distrase de durere sau leşinate, altele continuau să mişte pleoapele ritmic până şi 30 de secunde.
Un caz concret este cel al lui Languille, un criminal ghilotinat în anul 1905 în Franţa, observat de către Dr. Beaurieux. Însemnările doctorului, așa cum au fost scrise în Archives d’Anthropologie Criminelle:
Imediat după decapitare, pleoapele şi buzele au avut contracţii neregulate timp de cinci sau şase secunde, apoi au încetat. Faţa s-a relaxat, pleoapele acoperă irisul şi pupila lăsând vizibila doar partea conjunctivă albă a ochilor, ca la orice om mort. L-am strigat pe nume într-un glas ascuţit şi s-a observat o ridicare lentă a pleoapelor, fără contracţii spasmodice. Apoi ochii lui i-au fixat pe ai mei şi pupilele au focalizat. După alte câteva secunde, pleoapele s-au închis din nou, încet şi uniform şi expresia feţei a revenit la aceeaşi pe care o avea înainte să-l fi strigat. În acel moment l-am mai strigat o dată şi, din nou, fără niciun spasm, încet, pleoapele s-au ridicat şi ochii, incontestabil ai unui om aflat în viaţă, mi-au fixat privirea cu mai multă penetrare decât prima dată. Am încercat un al treilea apel dar nu a mai existat nicio mişcare şi ochii lui au căpătat aspectul fumuriu ai ochilor unui om mort.
Am povestit cu exactitate ce am observat. Totul a durat undeva între 25 şi 30 de secunde.
Moartea nu loveşte atât de brusc precum ne-am imagina. Asta exceptând atacul cerebral, când creierul cedează primul. Moartea este procesul, relativ lent, de golire a resurselor de oxigen din creier. Care sunt trăirile personale pe parcursul acestui proces rămâne un mare mister, iar cât timp acest mister va rămâne neelucidat, probabil o infinitate, moartea va stârni aceleași controverse.