Telomeraza a ajuns foarte populară în ultimul timp şi cred că ar trebui pusă în persectivă. Nu poate fi considerată o fântână a tinereţii, dar, totuşi, este un element foarte important în încetinirea îmbătrânirii. ADN-ul este ca un şiret care are capetele de plastic. De fiecare dată când se reproduce, capetele se scurtează, până la un moment dat, când se destramă. Iar un şiret fără capătul de plastic se deşiră. Asta se întâmplă şi în interiorul celulelor. De exemplu, o celulă de piele se poate înmulţi de aproximativ 60 de ori. Aceasta se numeşte limita lui Hayflick. Odată atinsă această limită, celula moare. Deci, se poate spune că orice celulă are un ceas biologic.
Telomeraza este o enzimă care adaugă secvenţe ADN specifice care se repetă („TTAGGG”) la sfârşitul catenei 3′ a ADN-ului în Telomere, care sunt localizaţi la capătul cromozomilor eucarioţi. Reconstituirea activităţii de Telomerază în celulele umane duce la prelungirea telomerilor şi prelungirea replicării.
Ea poate elimina din aceste scurtări ale cromozomilor, astfel încât aceştia să-şi menţină lungimea. Prima impresie este că am învins ceasul biologic al celulelor. Dar nu e chiar aşa. În primul rând, celulele canceroase folosesc, de asemenea, telomeraza. Celulele canceroase sunt nemuritoare şi tocmai din această cauză ne omoară. Cresc, se înmulţesc, până la un moment dat, când preiau părţi mari din organism, împiedicându-l să-şi susţină funcţiile vitale, intervenind moartea. Drept urmare, în tratamentele cu telomerază trebuie luată în considerare evitarea celulelor canceroase. De asemenea, trebuie să realizăm că genele sunt foarte importante în procesul de îmbătrânire. Ştim ce este îmbătrânirea. Îmbătrânirea este apariţia erorilor generice şi celulare. Cu cât mai multe divizări celulare, cu atât mai multe erori genetice. Totuşi, celulele au şi mecanisme prin care se autorepară, îşi repară singure erorile. Dacă nu ar exista aceste mecanisme, am începe să ne descompunem imediat după naştere. Dar chiar şi aceste mecanisme îmbătrânesc în timp, iar atunci celula începe să îmbătrânească cu adevărat.
Întrebarea principală este acum: se poate accelera reparaţia celulară?
Aici intervine o altă ramură a gerontologiei care este intens studiată: folosirea genelor şi a compuşilor chimici în scopul accelerării mecanismelor de reparaţie celulară. De exemplu: dacă luăm orice organism viu de pe Pământ (de la insecte, păianjeni, iepuri, câini, chiar şi primate) şi îi reducem aportul caloric cu 30%, va trăi cu 30% mai mult. De fapt, singurul organism pe care nu s-a testat încă deliberat această metodă este homo sapiens. Toate celelalte specii se supun acestei reguli de bază: le înfometezi, trăiesc mai mult. Această metodă nu este dependentă de telomerază şi este singura metoda, momentan, folosită pentru a prelungi durata de viaţă a unui organism. Dar ce caută oamenii de stiinţă cu adevărat este o cale de mimare a acestui mecanism fără sa fim nevoiţi să ne înfometăm. Întrebarea este: sunt genele cele care controlează acest proces? Răspunsul, aparent, este da. Există nişte gene numite gene sirtuin, SIR2 fiind cea mai proeminentă dintre ele. Ele stimulează producţia de enzime, printre care şi resveratrol, care se găseşte şi în vinul rosu (nu înseamnă ca făcând abuz de vin roşu sau telomerază te face nemuritor), şi care este un antioxidant foarte puternic.
Nimeni nu deţine fântâna tinereţii, cel puţin momentan. Cert este că se găsesc din ce în ce mai multe piese care pot fi puse la baza acesteia. Deci, probabil, în următoarele decade, vom reuşi să dezlegăm in totalitate misterul îmbătrânirii. Până atunci, tot ce ne rămâne de făcut este să mâncam mai puţin.
Ai fi dispus să te înfomotezi pentru a trăi cu 30% mai mult?
Sursa: Big Think/Michio Kaku, wikipedia.org