…cu maşina parcată neregulamentar, pe un trotuar lat de la periferia unui oraş de provincie. Fără trafic, fără poliţie. Eu – afară, savurând ultima ţigară în timp ce dau ture scurte în stânga şi în dreapta, ocolind copiii care aleargă după mingile trase spre poarta improvizată în spatiul verde din faţa blocului. Praful ridicat nu se compară cu cel din marile oraşe. E un praf curat, prin care parcă şi soarele roşu de pe buza orizontului se reflectă frumos. Ca ţărâna ridicată de pe marginea drumului, la ţară. E o răcoare plăcută, poate una din cele mai plăcute răcori simţite în ultimul timp. Nimeni nu mă observă, nimeni nu mă bagă în seamă.
E ora 19, dar asta nu pare a interesa. Toată lumea îşi trăieşte sărăcia lucie în rutină. Ma uit spre bloc, un bloc cu faţada umflată de umezeală, parterul colorat aproape în întregime în cretă, desene şterse şi desene noi, cuvinte obscene şi declaraţii de dragoste. Au trecut multe generaţii pe aici. Trei scări, zece etaje, singurul bloc înalt din zonă. Oamenii de la ferestre par împăcaţi, sunt probabil cei mai înstăriţi din oraş. Continuă articolul