Că pisica a fost omorâtă de curiozitate, asta e clar pentru toată lumea. Să vă spun acum şi cum un anturaj prost poate fi fatal la un moment dat.
O copilărie mai… altfel
Nu pot spune că mă mândresc, dar nici că-mi pare în vreun fel rău de modul cum mi-am petrecut copilăria. Faptul că nu-mi plăcea să bat mingea în faţa blocului cu ceilalţi copii era cunoscut din capul locului. Mai era ceva, însă.. aveam găina mea, cu vreo 15 ani înainte de Iulia Albu. Aia era stabilă, a trăit ani buni pentru că era liberă în curtea bunicilor, dar am mai ţinut şi câteva (zeci) acasă, în apartament. Mai mureau, mai cumpăram altele. Perpetuu.
Cu găina asta am crescut, practic, timp de vreo 6 ani. Am adoptat-o de pui, ne cunoşteam, nu era sălbatică, deşi trăia cu toate celelalte care erau. În weekenduri, vacanţe şi când mai prindeam timp de la şcoală îmi vizitam bunicii şi găina. E adevărat că sunt animale extrem de proaste, dar pot fi înăţate să răspundă la câteva comenzi simple. Şi le place foarte mult să mănânce, iar eu, din exces de grijă, am reuşit să o aduc undeva pe la câteva kilograme bune.
Concediile din ’90, 14 zile erau puţine
Nu-mi mai aduc aminte anul exact, dar ştiu sigur că era pe la sfârşitul anilor 90. Găina mea era deja bătrână, scăpată de mine personal de la cuţit de câteva ori. Şi vin ai mei părinţi la bunici, credeam că în vizită, dar nu. Mergeam la mare. 21 de zile urma să le petrecem la Eforie Nord şi să ne distrăm. Nu avea să se întâmple aşa. Mi-am luat rămas-bun de la bunici, găină şi copiii din sat, am făcut bagajul şi am plecat. Atunci am văzut-o ultima oară în viaţă.
Am lăsat-o acolo cu prietenele ei, vreo 10-15 exemplare tinere şi zvelte, colege de parcelă şi dormitor. Care dormitor era situat undeva la vreo 3 metri de sol, în ceva ce se voia a fi un pod sau ceva. În fine, am plecat în lunga călătorie cu trenul. Tot 12 ore se făceau şi atunci de la Târgu Jiu până la Constanţa. Şi toată distracţia mea acolo a durat 2 sau 3 zile.
Telefonul poştei mi-a stricat sejurul
Cum nu prea existau telefoane mobile în România în perioada aia şi bunicu-meu, bolnav de vreo 10 ani la vremea respectivă, începuse să se simtă din ce în ce mai rău, mergeam în fiecare seară la poşta din Eforie Nord să sunăm să-i întrebăm de sănătate. Aşa am primit vestea cea proastă.
Ce se întâmplase? (spoil: da, murise – găina, nu bunicul)
În dimineaţa respectivă, găinile bunică-mii s-au trezit cu o sete nebună de adrenalină. A mea nu. S-au hotărât ele că o bună idee ar fi să sară din pod şi să încerce să zboare, că de aia se numesc păsări şi probabil tot de aia au ataşate de-o parte şi de alta a corpului doua cioturi împănate numite generic aripi. O înălţime de 3 metri pentru o găină de 800 grame se numeşte distracţie, exerciţiu. Nu şi pentru una de 5 kilograme.
Şi au sărit toate. Şi au ajuns toate în zbor la câţiva metri de coteţ, mai puţin una. S-a prăbuşit sub propria greutate la jumătate de metru de locul de unde sărise. Nu cred că a apucat să dea din aripi, a căzut pur şi simplu. Îi trecuse vârsta. Anturajul respectiv s-a dovedit a-i fi fatal. S-au rupt câteva chestii prin ea şi cateva ore mai târziu s-a prăpădit.
Iniţial m-am gândit că, nefiind acolo să mă opun, au sacrificat-o. Deşi de 2 ani îmi promiseseră că nu vor face asta, că oricum era prea bătrână să mai poată face ceva mâncăruri din ea.
Şi mi-a explicat bunică-mea toate astea în telefon şi mie nu-mi venea a crede. Consideram că merita mai mult decât să fie trântită într-un sac şi aruncată la gunoi, deci am stabilit că mi-o vor păstra, aşa moartă cum era, pentru o înmormântare cum se cuvine. Şi aşa au făcut. 2 săptamani, vara, până am venit de la mare. Am deschis doar puţin sacul în care au pus-o, m-am uitat la ea şi am mers să-i sap un loc de veci.
Ştiu că n-ar mai fi trăit mult timp, îşi depăşise de mult media de viaţă a unei găini, dar anturajul mi-a omorât-o.