Ridici fruntea, păstrezi privirea în gol şi te gândeşti dacă e bine ce faci. Dacă e bine ce-ai făcut, dacă e bine ce o să faci mai departe… şi nu ştii. Realizezi că săptămâna nu se mai împarte în zile, ci în valută. Câţi bani ai? Câţi bani ai de dat? De unde iei? De unde dai înapoi?
Trecutul pare departe, iar prezentul te loveşte sistematic peste faţă cu gânduri despre viitor. Încă mai ai putere să sari peste capcanele timpului, dar încheieturile sunt înmuiate şi gleznele tremură încet. Urmează înfruntarea cea mare, lovitura pe care viaţa ţi-o dă în piept, palma luată peste faţă cu mesajul ironic „Bine ai venit!„. Pui mâna pe tine, te iei de guler, te ridici, te scuturi şi te baţi uşor pe spate, aşa, de încurajare.
„Nu te opri, mergi mai departe!„.. şi dai să pleci.. „STAI! Niciodată, dar NICIODATĂ să nu întorci capul. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta. În spate nu!„. Şi strângi din dinţi, ştergi obrajii şi pleci. Cu paşi mici, încercând să-ţi dai singur lecţii de viaţă în timp ce te gândeşti dacă eşti în măsură să faci asta. Dacă nu tu, atunci cine? Eşti tu.. tu şi restul, tu în luptă cu toţi, tu în luptă cu condiţia. Şi eşti rău, eşti închis şi egoist, judecat pentru că păşeşti pe flori, nu prin noroi, încercând să-ţi faci drumul mai uşor. Ştii că florile au fost plantate acolo de cineva, dar şi că noroiul ţi-ar ajunge la coapse şi nu-l poti răzbi singur. Dai volumul mai tare în căşti, ignori şi îţi vezi de drum. Destinaţia e, oricum, nestabilită.
Trec săptămâni întregi, eşti plictisit. Rutină. Nu există ore, sunt zile, sunt bani, sunt gânduri, sunt planuri. Zilele fricii.
Netimp..
Ai ajuns aici. Eşti mândru de tine?