În lumea asta întoarsă şi plină de nimic nu ne mai trebuie sapă şi coasă, ci puţintel creier, şi ne descurcăm cumva cu el, un pic câte un pic. Să ajungi să vrei la muncă, sau să te plimbi, să înjuri, să bei cât toată lumea la un loc, o seară, două, să desenezi „Fata pe stâncă” în pix pe cutia de pizza, de plictiseală, să simţi orice, să furi, să pui la inimi foc o seară, două, o săptămână sau o viaţă, când unul, oarecare, te ia de mână şi îţi pune cel mai al dracu zâmbet pe faţă. Oricum, după beţie ştii că urmează greaţa şi nu mai bei în viaţa ta. Mănânci ceva, eventual dormi, te speli pe faţă, pe repeat, o zi, două, şi apoi din nou parcă ai bea ceva.
Te trezeşti la prânz, fierbi o cană mare de cafea să-ţi intri bine în simţiri, te faci comod şi laşi muzica încet, încet… eventual să te şi auzi cum respiri, sprijini cana, pătată inele-inele cu negru, pe capul de femur, sorbi, te apucă fel şi fel de trăiri şi te deprimi ca boul singur. După ultimul sorb se schimbă total ecuaţia. E parcă mai lumină afară şi ăla nu e corb, nu e morbid, e un porumbel venit să-şi mănânce raţia de grăunţe cu care tu l-ai obişnuit. Parcă eşti ceva mai fericit. Substanţe: cafea, ciorbă, banane şi rom. Cică te fac din om neom. Eu cred că aşa faci din Ohm neon.
Intri sub duş, tragi de timp cât poţi, dar gândul îţi e, deocamdată, tot la pat, la pătură, la culcuş. Aşa cred că suntem toţi, genetic programaţi, n-am cunoscut niciun om matinal. Bine, mai sunt care se trezesc, de nevoie, dimineaţa, dar un sfert de zi se uită ascuţit în gol şi nu se simt tocmai fenomenal. În fine, părăseşti căsuţa şi ieşi în aglomeraţie, în lume. În societate. Aşa ai auzit că se face. Oho, şi ăsta e cel mai uşor lucru. Asta e prima staţie. Pe bune. Deja vezi de toţi şi de toate şi imaginea asta nu te prea dă pe spate, dar asta e, mergi mai departe. De ce să nu iei asta ca pe un descântec de viaţă şi de moarte? Să fie de cer şi să fie de munte! Hai, dă-i înainte!
Şi totuşi, cică există iubire, mai auzi pe câte unul în care se trezeşte, random, vreo fărâmă sau tentativă de trăire. Acolo, în inimioara lui, e perfect conştient că e doar o zvâcnire, nu e ca şi cum n-ar fi rămas corigent câţiva ani la viaţă. Aşa se învaţă, greşeşti şi repeţi. Repet un an, doi, trei, apoi încep să mă tem că aşa cum există iubire poate există, dracu, şi blestem.
Să fie de zi şi să fie de noapte, două-trei vorbe, două trei zâmbete, două-trei şoapte. Gata ziua, se duce lumina şi te grăbeşti spre casă. O să ieşi şi la o bere, dar numai după ce-ţi laşi maşina acasă, că poate eşti tu prost, dar nu faci prostii. Nu eşti teribilist şi nu mai joci în aceeaşi ligă cu toţi copiii. Poate o bere sunt patru, poate şi o sută de Jack, poate două. Cine o să fie, oare, ăla uimit când ajunge acasă cu şosetele ude chiar dacă afară nici n-au spălat pe jos şi nici nu plouă? Şi prea târziu percutezi că e dimineaţă bine şi aia, de fapt, e rouă. Eh, deocamdată ţi-e bine… Constantine, Constantine…
Culcuşul ăla care striga din toţi rărunchii la tine nu mai pare aşa îmbietor acum. Aşa se întâmplă de fiecare dată, dar în timp ce-şi scoţi hainele îmbibate de tutun, îţi intri din ce în ce mai bine în rolul căprioarei lui Labiş şi… cazi lată. Tot cu ochii în ceaţă privind fix într-un punct virtual aflat la doi metri în spatele ceasului atarnat pe perete, ţi se mai zbate în creier un gând, dar în zadar. Eşti iritat şi nemulţumit că e ilogic să numeşti a treia, şi cea mai subţire limbă, secundar. Adormi până la urmă, cu chiu, cu vai şi oricum nu o să-ţi mai pese, nici măcar nu o să mai ştii. Sau poate până o să-ţi aduci cumva aminte, mai trece încă cel puţin o zi.
Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.