…cu maşina parcată neregulamentar, pe un trotuar lat de la periferia unui oraş de provincie. Fără trafic, fără poliţie. Eu – afară, savurând ultima ţigară în timp ce dau ture scurte în stânga şi în dreapta, ocolind copiii care aleargă după mingile trase spre poarta improvizată în spatiul verde din faţa blocului. Praful ridicat nu se compară cu cel din marile oraşe. E un praf curat, prin care parcă şi soarele roşu de pe buza orizontului se reflectă frumos. Ca ţărâna ridicată de pe marginea drumului, la ţară. E o răcoare plăcută, poate una din cele mai plăcute răcori simţite în ultimul timp. Nimeni nu mă observă, nimeni nu mă bagă în seamă.
E ora 19, dar asta nu pare a interesa. Toată lumea îşi trăieşte sărăcia lucie în rutină. Ma uit spre bloc, un bloc cu faţada umflată de umezeală, parterul colorat aproape în întregime în cretă, desene şterse şi desene noi, cuvinte obscene şi declaraţii de dragoste. Au trecut multe generaţii pe aici. Trei scări, zece etaje, singurul bloc înalt din zonă. Oamenii de la ferestre par împăcaţi, sunt probabil cei mai înstăriţi din oraş.
Pe cealaltă parte a străzii – trei blocuri mici, de două etaje, neelectrificate. Cel mai probabil garsoniere confort 3 ticsite cu oameni care nu au nici timp şi poate nici dispoziţia necesară să stea la fereastră. E cel mai subtil contrast, dar există. La una din scări sunt trei copii de 3-4 ani, murdari, îmbrăcaţi doar în chiloţi, stând în fund lângă o pompă de apă. Se joacă cu pământ.
Captivat de agitaţie, uit să fumez ţigara. S-a fumat singură. Amintirile copilăriei îmi zboară prin creier şi mă pierd în atmosferă. A trecut mult, au trecut 16, 17, poate 18 ani de când n-am mai simţit asta. Deşi copilăria mea a fost, mă gândesc, mult mai fericită şi liniştită decât a oamenilor de aici, ei îmi induc cel mai bine sentimentul. E un deja-vu care durează de mai bine de jumătate de oră, alimentat de tot, dar absolut tot ce se întamplă în jur.
La scara din mijloc, între doi pomi, două fete chicotesc întinse pe o pătură. Încerc, în zadar, să le prind subiectul de discuţie, în speranţa că măcar el mă scoate din stare. Părea ceva inocent. Mă întorc cu privirea spre apus, spre cartierul de case şi digul de la capătul străzii. Un semn Drum cu prioritate la dreapta, ruginit, se leagănă antrenat de copiii care concurează la săritura în înălţime şi dau cu palma în el. Strada principală coteşte la dreapta, luând pe partea stângă un dig al lacului de acumulare, iar în dreapta un teren de fotbal, improvizat ceva mai bine, unde se joacă băieţii mai mari, încă alte două blocuri mici şi o hală dezafectată. Intrarea în cartierul de case, din intersecţie, e făcută printr-o stradă îngustă, pavată cu piatră cubică. În dreapta ei se întind, pe un singur rând, câteva căsuţe cu grădină mică în spate, înghesuite de celălalt dig al lacului. Pe partea stângă sunt zeci de case separate de uliţe întortocheate. Lătrături de câini, ţipete de copii şi melodii populare răsună.
La un moment dat îmi dau seama că nu ştiu ce aştept. Nu aştept nimic, dar nici nu aş pleca. Nu vreau să mă uit la ceas, dar îmi dau seama că e târziu după strigătele părinţilor care-i cheamă pe cei mai mici în casă. Nici fetele nu mai stau pe pătură, s-au mutat pe banca de pe aleea de la intrarea în scară. Un lătrat mai proeminent mi-a atras din nou atenţia spre intersecţie. Disting o siluetă şi atât. Nici măcar nu-mi dau seama dacă vine sau pleacă. Vine. E o femeie îmbrăcată în rochie. Nu, e tânără. Ridică mâna şi salută. Rămân blocat pentru o secundă, apoi mă uit în spate. Fetele de la scară sunt, la rândul lor, cu mâinile ridicate. Se cunosc. Se salută. Grăbeşte pasul, se apropie şi încep să disting detalii. În picioare poartă nişte şlapi de cauciuc maron închis cu vreo două numere mai mari. Părul vopsit blond de mult timp, după rădăcinile şatene, neîngrijit, ars, prins haotic în coadă cu un elastic verde. O pătură galbenă îi atârnă pe umeri, ţinută strâns la talie cu mâinile. Suficient de strâns încât să-i încurce serios mersul grăbit. În dreptul meu întoarce capul, se uită fix la mine. Ochii căprui închis, aproape negri, sclipesc în lumina singurului bec pentru iluminat public din zonă, proaspăt aprins, deşi înca e lumină suficientă. Buimacă, evident proaspăt trezită, încruntată, cu urme de rimel pe gene, rămas de seara trecută şi cu ochii umflaţi de somn, retrage privirea după mai puţin de jumătate de secundă şi se îndreaptă în continuare spre prietenele ei. O privire fulger, pură.. Singurul contact cu un om de-al locului, singurul lucru care mă face să-mi dau seama că da, sunt acolo, nu visez, nu trăiesc în amintiri..
Şi totuşi..
test
test