Războiul generat de invazia trupelor rusești în Ucraina e deja pe buzele și în mințile tuturor. Întrebarea pe care ne-o punem toți e: De ce? De ce vrea Putin cu atâta ardoare Ucraina?
Amploarea ultimelor exerciții militare anuale ale Rusiei a alertat NATO, care și-a avertizat în mod repetat membrii în ultimele luni cu privire la riscul izbucnirii unui conflict la granițele Ucrainei cu Rusia. Antecedentul exista deja din februarie 2014, când, printr-o tactică similară, Rusia și-a însușit Peninsula Crimeea.
Pe 24 februarie, toate temerile s-au adeverit: printr-un comunicat video, președintele Rusiei, Vladimir Putin, pornește o „operațiune specială” în Ucraina și comandă trupelor să o invadeze în vederea „restaurării păcii” și „denazificării”. Sub pretextul exercițiilor militare, reușise deja să adune 200.000 de soldați de-a lungul graniței. Pe lângă soldați, tot necesarul susținerii unui război: tancuri, artilerie, echipament și spitale mobile. În plus, a procedat la fel și de-a lungul graniței Ucrainei cu Belarus, țară de sub tutela Moscovei. Pentru comparație, cam atâtea trupe au trimis și Statele Unite în Irak în 2003, și, tot pentru comparație, toată forța armată ucraineană are personal activ 245.000 de soldați.
Mai mult, recunoașterea de către Federația Rusă a regiunilor Donetsk și Luhansk din est, pe lângă Crimeea din sud, ca republici independente de Ucraina, a permis înaintarea și mobilizarea trupelor chiar pe teritoriul inamic.
Cu Ucraina aproape total înconjurată, războiul devine unul dintre cele mai mari conflicte din Europa după Al Doilea Război Mondial. Iar asta ne face să revenim la întrebarea „De ce?”. Răspunsul, bineînțeles, nu are alt „pe scurt” în afară de „E complicat”. Dar, dezvoltând puțin:
NATO și URSS
Originile pretențiilor lui Putin de acum sunt undeva la începutul anilor 1990, când s-a destrămat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, sau URSS. Până atunci, timp de multe secole, fie că au făcut parte din Uniunea Sovietică sau din Imperiul Rus, teritoriile pe care azi sunt Rusia, Ucraina, Belarus, țările baltice și altele au făcut parte din aceeași unitate administrativă (țară, imperiu), ceea ce a permis populației să circule liber între ele de-a lungul generațiilor. Toate au rădăcini comune și sunt profund interconectate istoric și cultural, iar, pentru câteva decenii, toată această interconectare a fost recunoscută ca una dintre cele mai dominante si formidabile superputeri ale lumii.
Lucrurile aveau să se schimbe pe 26 decembrie 1991, când tot acest imperiu măreț s-a prăbușit și a lăsat în locul lui 15 republici (aproape) independente: Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaijan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kazahstan, Kyrgysztan, Tajikistan și, bineînțeles, Rusia. Rusia care, în ziua de azi, are cam jumătate din populația URSS și o economie doar puțin mai mare decât a Spaniei (țară cu o treime din populația Rusiei care a nu mai e o superputere din secolul XVIII). Ulterior, vastitatea teritoriilor guvernate cândva de Guvernul central de la Moscova a început să-și piardă din dimensiuni.
În timpul Războiului Rece (12 martie 1947 – 3 decembrie 1989) au existat două alianțe militare rivale în Europa: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) (din 4 aprilie 1949) în vest și Pactul de la Varșovia (din 14 mai 1955) în est. URSS nu a impus reguli sau legislație țărilor Pactului de la Varșovia, dar ele îi erau prinse în orbită ca state marionetă. Din perspectiva Moscovei, ele erau o zonă tampon în cazul oricărei ofensive militare din partea principalului inamic, NATO.
Granițele naturale
Din punct de vedere geografic, de la Olanda până la Podișul Central Rus se întinde Câmpia Europei de Nord, teren aproape complet plat, având formă de pâlnie, foarte îngustă în nodul Germaniei și deschizându-se larg spre est. Această trăsătură geografică a forțat orice regim cu bazele în Moscova, indiferent de perioadă sau de ideologie, să-și mențină granițele cât mai la vest posibil și să profite de relieful înconjurător pentru apărarea lor de un eventual conflict cu vestul.
Perioada Războiul Rece a fost și cea în care Moscova a reușit cel mai bine din istorie să țină sub control granița vestică, fie direct, fie prin statele marionetă, de la Ural până în Germania de Est. Austria și Finlanda rămânând neutre, iar Iugoslavia fiind stat comunist nealiniat, singurele granițe care puteau îngrijora Moscova în cazul unui atac NATO erau Munții Sudeți, Marea Neagră și o porțiune foarte îngustă de câmpie din centrul Germaniei, toate fiind poziții ușor de apărat. O invazie din vest prin restul granițelor geografice ar fi fost foarte dificilă.
În cei 30 de ani de la destrămarea URSS, însă, situația s-a schimbat dramatic în defavoarea Moscovei. Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria, care făceau parte din Tratatul de la Varșovia, sunt acum teritorii NATO. Pe lângă ele, Lituania, Letonia și Estonia, părți ale însuși URSS, sunt, de asemenea, teritorii NATO. Asta a împins semnificativ granițele NATO spre estul Câmpiei Europei de Nord, partea mai deschisă a pâlniei și a creat o enclavă a teritoriului rusesc în teritoriul NATO, Kaliningrad, la Marea Baltică, între Lituania și Polonia.
Dacă privești toate astea dinspre Kremlin, din Moscova, și încă mai crezi că NATO e o alianță militară ostilă sau poate deveni în viitor, situația nu arată prea bine. Dar nici foarte rău, pentru că, imediat după destrămarea URSS, noile republici independente au creat propria alianță militară, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) (14 februarie 1992), care, în Europa, cuprinde Rusia, Belarus și Armenia. Ucraina, însă, a rămas teritoriu neutru prins între NATO și CSTO. Din aceste motive, Ucraina a fost și va rămâne un interes geografic major pentru Moscova. Dacă Ucraina ar intra în orbita Moscovei ar împinge linia defensivă a CSTO și a Mosovei spre Munții Carpați în sud-vest și ar limita expunerea în Câmpia Europei de Nord la granița de est a Poloniei. În ceea ce privește statele baltice, tot în Câmpia Europei de Nord, ele ar putea fi încercuite de-a lungul graniței dintre Lituania și Polonia și separate de restul teritoriilor NATO, distanța Belarus-Kaliningrad fiind de doar 104 kilometri.
În schimb, dacă Ucraina ar adera la NATO, linia de front ar fi împinsă departe de Munții Carpați și adânc spre estul Câmpiei Europei de Nord, ceea ce ar face ca noua linie defensivă să se întindă pe aproape 2300 kilometri în câmp deschis, la putin peste 300 kilometri de Volgograd, fostul Stalingrad. În cazul în care Rusiei i-ar fi luat Volgogradul, și implicit controlul pe Volga, i-ar tăia automat accesul la petrolul și gazele naturale din jurul Mării Caspice. Acest lucru a fost la un pas de a se întâmpla cu Stalingrad în Al Doilea Război Mondial.
Pe lângă imensa linie defensivă generată, o eventuală aderare a Ucrainei la NATO ar transforma Belarus, o țară loială CSTO și adesea considerată o extensie a Moscovei, într-un teritoriu neapărabil adânc pătruns în teritoriul inamic, având 3 granițe cu teritorii NATO. Din aceste motive, controlul Moscovei asupra Ucrainei (sau cel puțin neutralitatea ei) e esențial pentru apărarea CSTO și a Rusiei, în ideea în care NATO ar fi o alianță ostilă.
Economie și industrie
Cel mai important lucru pe care Putin îl vrea de la Ucraina e energia. Deși nu are o economie foarte puternică, Rusia rămâne o superputere mondială prin prisma resurselor energetice, mai exact, petrol și gaze naturale.
Teritoriul enorm bogat în resurse naturale deținut de Rusia o face al doilea producător de petrol din lume, înaintea Arabiei Saudite. În același timp, deține în Siberia și cele mai mari rezervoare de gaze naturale din lume, ceea ce a făcut din Rusia principalul exportator de gaze naturale al lumii. Exporturile de petrol si gaze naturale sunt baza Rusiei moderne si a puterii ei, reprezentând 50% din bugetul guvernului și 30% din produsul intern brut.
Rusia a folosit banii câștigați din exporturile resurselor naturale pentru finanțarea armatei, plata datoriilor și pentru rezerve de stat, asigurându-și redresarea, dezvoltarea și devenirea unei puteri globale. Practic, Rusia e un stat petrolier, ca Arabia Saudită sau Iran, dar e singurul stat petrolier din Europa, cel puțin până acum.
În ciuda resurselor bogate, din perspectiva Moscovei, există și câteva impedimente geografice, majoritatea exporturilor fiind destinate clienților din Uniunea Europeană, 35% din rezervele de gaz natural ale Uniunii Europene având ca proveniență Rusia, incluzând Germania, a patra economie a lumii, care importă aproape jumătate din gazele naturale din Rusia.
Tot acest schimb asigură căldură pe timp de iarnă Europei și bani Guvernului Rusiei pentru a funcționa, cele două bazându-se una pe cealaltă, iar orice turbulențe în tot sistemul ar fi dezastruoase din punctul Moscovei de vedere.
Ucraina, în schimb, este cea mai probabilă sursă de turbulențe în schimburile Europei cu Rusia. Pe când era parte din URSS, pe teritoriul de azi al Ucrainei au fost construite rețele de distribuție a gazelor naturale spre Europa, fiind singurele care deserveau acest lucru. După prăbușirea URSS, Ucraina a devenit țară independentă și a cerut Rusiei miliarde de dolari pe an pentru a permite tranzitul gazelor naturale pe teritoriul ei. Rusia a acceptat, neavând de ales, pentru că restul infrastructurii din imaginea de mai sus nu exista încă. Până în 2005, 80% din gazele naturale importate de Europa din Rusia treceau prin conductele din Ucraina. În următorul deceniu, Rusia a vrut să rupă dependența de Ucraina construind alte conducte care i-au ocolit teritoriile, cum ar fi Yamal-Europe, prin loialul Belarus, Nord Stream 1 și 2 pe sub Marea Baltică (au unit direct Rusia și Germania, cel mai mare client al ei), și alte câteva pe sub Marea Neagră (South Stream, Blue Stream, Turk Stream). Până în 2024, Rusia plănuiește să evite cu totul exportul gazelor naturale prin Ucraina, economisind miliardele de dolari din taxe. Dar cu siguranță nu asta a reprezentat marele interes al Rusiei în Ucraina.
Din perspectiva Moscovei, Ucraina a devenit mult mai amenințătoare odată cu descoperirea, în 2012, că zona economică exclusivă a Ucrainei din Marea Neagră ascunde peste 2 trilioane de metri cubi de gaz natural, concentrat în special în jurul peninsulei Crimeea. Mai mult, avansul tehnologic de la începutul anilor 2010 a permis exploatarea mai ușoară a gazelor de șist și a deblocat astfel mari rezerve în zona Donetsk, în est, dar și în zona Munților Carpați, în vest.
Drept urmare, începând cu 2012 se vehicula ideea că Ucraina ar ocupa locul 14 în lume la rezervele de gaz natural, imediat după Australia și Iraq, dar, fiind o țară relativ nedezvoltată economic, nu avea resursele financiare și tehnologice necesare extragerii acestora. Becul roșu s-a aprins la Moscova când Guvernul Ucrainei a vândut drepturile de extragere și explorare companiilor Shell și Exxon. Brusc, a apărut posibilitatea ca aceste companii din vest să-i permită Ucrainei să devină al doilea stat petrolier al Europei, ceea ce ar fi periclitat serios bugetul Moscovei și, pe lângă asta, ar fi pavat căile Ucrainei spre aderarea la Uniunea Europeană, dar și la NATO.
În 2012, când au fost făcute toate aceste descoperiri, Viktor Yanukovych era președinte al Ucrainei, politician pro-rus care ținea țara aliniată cu interesele Moscovei, deci, cel puțin pe moment, nu existau temeri din partea Rusiei. Dar, în februarie 2014, după ce a fost înlăturat printr-o revoluție pro-EU și pro-vest în Kiev, Moscova s-a grăbit să profite de ocazie și să invadeze Ucraina, să-și însușească Peninsula Crimeea sub motivul protejării etnicilor ruși și a teritoriilor istorice ale Rusiei. Odată cu anexarea Crimeei, au venit la pachet și 2/3 din coasta Ucrainei la Marea Neagră și, prin extensie, majoritatea zonei economice exlusive a Ucrainei în Marea Neagră, care cuprinde 80% din potențialele rezerve de petrol și gaze naturale. Au fost confiscate și echipamente de forare și extragere în valoare de câteva miliarde de dolari. Toate astea au zdrobit șansele Ucrainei să devină un furnizor de resurse în Europa și totodată să amenințe supremația Rusiei.
Pentru a face situația și mai grea pentru Ucraina, coincidență sau nu, teritoriile ei cele mai bogate în resurse naturale sunt localizate foarte aproape de zonele majore de conflict încurajate și finanțate de Moscova, Donetsk și Luhansk în est și Republica Separatistă Transnistria în vest.
După toate aceste conflicte, Shell și Exxon au reziliat contractele, lăsând Ucraina în incapacitatea de a-și retrage singură resursele, dar și de a-și recăpăta Crimeea de la Rusia.
Din perspectiva lui Putin, toate acțiunile din Ucraina au fost bine întemeiate și intenționate, împiedicând-o astfel să exporte mari cantități de gaz natural în Europa și asigurându-și principala sursă de venit a propriului regim de la Moscova. A trebuit să dezmembreze Ucraina pentru a se proteja pe el și oligarhii de la putere.
Lupta pe Crimeea
Sub regimul lui Putin, Crimeea nu va putea fi dată înapoi Ucrainei, pentru că asta ar însemna pierderea zonei economice exclusive, dar și controlul asupra Sevastopolului, un port la Marea Neagră ale cărui ape nu îngheață deloc pe parcursul anului, pe care forțele navale ale Rusiei îl pot folosi să opereze în Marea Neagră și în Marea Mediterană. Dacă Ucraina ar recăpăta Crimeea și s-ar alătura NATO, Rusia ar pierde pentru totdeauna resursele, dar și cel mai valoros port din punct de vedere geostrategic.
Cu toate astea, Ucraina a mai avut un as în mânecă pe care l-a folosit să pună presiune. Geografic, Crimeea e aproape o insulă, conectată cu zona continentală printr-o fâșie foarte îngustă. E o zonă aridă înconjurată de apă sărată, cu rezerve foarte mici de apă dulce pentru populație sau agricultură.
Înainte de invazia Rusiei, majoritatea rezervelor de apă dulce din Crimeea erau aduse printr-un canal din râul Nipru, de pe teritoriul Ucrainei. Din 2014, de când Rusia a anexat teritoriul, Ucraina nu a mai fost de acord să trimită apă spre peninsulă, așa că a blocat canalul și a împiedicat alimentarea noului teritoriu rusesc. În combinație cu încălzirea globală, tot teritoriul se întoarce, încet dar sigur, la statutul de deșert de la care a plecat înainte ca URSS să construiască acest canal.
2020 a fost cel mai secetos an din Crimeea de la începutul măsurătorilor, acum 150 de ani, ceea ce a forțat Rusia să caute soluții disperate pentru a iriga peninsula. Capitala Simferopol mai are doar 7% apă în rezerve și a fost nevoită să raționalizeze consumul. Cu toate eforturile de a conecta Crimeea cu Rusia continentală prin Podul Crimeei (care a costat 4 miliarde de dolari și e cel mai lung pod din Europa), viața pentru cei peste două milioane de locuitori ai peninsulei a devenit mai grea după anexare, nu mai ușoară, așa cum li s-a promis. Moscova e nevoită să cheltuiască miliarde de dolari pe an pentru a susține financiar Crimeea, în mare din cauza blocării canalului de apă de către Ucraina. Iar Ucraina nu dă semne că ar vrea să-l deblocheze prea curând. Deci, pe lângă motivele geografice și economice, clima și proviziile de apă reprezintă un alt motiv de conflict între Rusia și Ucraina.
Președintele Ucrainei, Volodymyr Zelenskyy, a susținut în repetate rânduri că principalul obiectiv pentru dezvoltarea țării e recuperarea Peninsulei Crimeea de la Rusia. Puterea militară a Ucrainei e, numeric și financiar, mult sub cea a Rusiei, dar dacă în viitor s-ar alătura NATO și ar izbucni un conflict între ei și Rusia pentru Crimeea sau Donbas (Donetsk, Luhansk), chiar dacă nu ar fi clar cine a pornit conflictul, ipotetic, Ucraina ar putea invoca Articolul 5 al Tratatului NATO:
Dacă un aliat NATO e victima unui atac armat, fiecare membru al Alianței va considera acest act de violență ca un atac armat asupra tuturor membrilor și va lua măsurile necesare pentru a asista aliatul atacat.
Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, D.C., 4 aprilie 1949
Frica celor de la Kremlin e că Ucraina își va folosi aliații NATO în războiul pentru Crimeea, iar acesta ar fi un război pe care Moscova știe că îl va pierde, nu doar pentru că NATO e mult mai avansată militar și tehnologic, ci și din cauza problemelor demografice interne ale Rusiei.
De la destrămarea URSS, sporul natural al Rusiei a fost negativ, adică numărul deceselor a depășit numărul nașterilor, ceea ce a dus la îmbătrânirea și scăderea populației. Pandemia de COVID-19 a agravat și mai mult lucrurile. În prezent, Rusia are aproximativ 25 de milioane de bărbați capabili militar, dar e conștientă că trecerea timpului nu va face decât să taie din acest număr. Acesta este un posibil motiv pentru care Kremlinul să grăbească acțiunile asupra Ucrainei.
Până acum, cu anexarea Crimeei și regiunilor din Donbas, Rusia a reușit să scoată din joc Ucraina, iar prin menținerea constantă a trupelor la graniță și pe teritoriul Belarusului, a speriat potențialii investitori ai Ucrainei și i-a destrămat și mai mult economia. Pe lângă asta, prin menținerea conflictelor pe teritoriul Ucrainei încă din 2014, Rusia a forțat blocarea banilor în serviciu militar, fonduri care puteau fi folosite în dezvoltare economică. În tot timpul ăsta, numeroasele conflicte izbucnite în regiunile respective au costat Ucraina peste 14.000 de vieți.
sursa: wikipedia.org, YouTube RealLifeLore, euobserver.com