De mic am fost pasionat de partea electronică, ulterior digitală, a lumii. Mi-a plăcut să pierd nopţi lipind cabluri unele de altele sau programând, fără noimă, orice căcat. Aveam toată rabdarea necesară şi mă băgam în cele mai migăloase lucruri, iar satisfacţia aia scurtă şi intensă din momentul în care îmi mergeau chestiile aşa cum voiam eu mă făcea să cred ca merită tot efortul.
Şi a meritat până m-am prostituat. Mi-am omorât un hobby transformându-l în carieră. Şi cariera funcţionează astfel: faci nişte căcaturi pentru nişte oameni, iar oamenii ăia îţi dau mai mulţi sau mai puţini bani. Iar tu eşti mulţumit sau nu. Dacă nu eşti mulţumit cauţi alţi oameni şi alte modalităţi de a face lucrurile respective, te documentezi, mai bagi o fisă. Până la urmă îţi ajung şi banii, dar te-ai ales cu un loc de muncă şi zero hobbyuri.
Pe piaţa de IT/programare, lucrurile stau în felul următor: vii tu, tânăr programator cu prima ştampilă ITM pe cartea de muncă şi cu un hobby curat, din-ăla pe care îl fuţi mai multe nopţi decât pe gagică-ta (dacă ai timp de aşa ceva sau dacă te suportă vreuna). Şi eşti super încântat că, pentru prima dată în viaţa ta, poţi face ceva pentru cineva şi îţi dai tot interesul să meargă bine şi te bucuri când îţi ies lucrurile la serviciu la fel cum te bucurai când îţi ieşeau acasă. Doar că ăstea de acum sunt pentru nişte oameni, nu mai sunt pentru tine. Nişte oameni care te laudă şi cărora le place viziunea ta şi te încurajează să faci mai multe. Extaz, ce mai.
La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, vine unul. De obicei vreun şef de pe zonă. Şi îţi ia hobbyul ăla curat şi îi fute cea mai mare palmă de până acum: „Ne trebuie mâine.”. Şi începi să cârpeşti şi să scrii aberaţii pe care nu le-ai fi scris acasă. Dar trebuie să meargă mâine. Nu mai trebuie să fie frumos, nimeni nu mai are timp de migală, trebuie REPEDE. Şi faci întocmai, dar te gândeşti că ăla e un caz izolat, nu o să meargă aşa toate proiectele. Greşit. Ai arătat că poţi până mâine, toate vor fi aşa. Dacă nu arătai, venea alt Gigel care arăta, iar tu plecai la alţii să le arăţi lor.
E un şef. Apoi doi-trei. Apoi vin şefi de la mai multe departamente. „Vrem aşa. Şi aşa. Şi aşa. Până diseară.”. Şi te trezeşti cu hobbyul tău în praf, pe jos, încercuit de nişte oameni care se pişă pe el. „Partea asta a fost şi la proiectul trecut, ce e aşa greu să dai un copy/paste?”. „Noi am vrea să fie aşa sau aşa. Sau mai bine fă-le pe ambele şi ne hotărâm la lansare.”. „Nu, nu ai înţeles ce trebuia. Noi voiam altfel, hai să refacem!”.
Şi începi, încet-încet, să asociezi toate labele tehnice şi situaţiile de căcat cu hobbyul tău şi nici nu-ţi dai seama când dezvolţi repulsia faţă de el. Te trezeşti acasă, obosit psihic, uitându-te in gol la un monitor, fără să ştii ce să faci cu el. Acum ai bani să-ţi cumperi toate gadgeturile pe care doar le visai când erai mai mic. Ori pentru că erau mult prea scumpe, ori pentru că nu existau. Acum ai procesoare, ai plăci de dezvoltare, ai displayuri cu touchscreen, ai toate cablurile din lume. În schimb, ţi-ai înmormântat pasiunea. Ţi-e greaţă de un ecran negru şi un cursor. De idei, nu mai zic, s-au dus dracu toate.
Te mai întreabă unul-altul despre hobbyuri. Nu mai ai ce să răspunzi. Te-ai pişat pe ele. Eşti un om mare acum, ai o carieră, nu mai ai timp de hobbyuri. Cârpeşti cod în continuare.