..și regele se plimba din loc în loc, întorcând capul din stânga în dreapta să se uite după regină. Când în față, când în spate, pe diagonale sau în părți. Pași mici și apăsați, dând impresia că se ferește de mat. Dar nimeni nu era împrejur, niciun nebun, nicio tură. El o știa plecată cu un cal, dar s-a întors după patru-cinci runde cu un nebun și doi pioni de altă rasă. Calul i-l luaseră ei, iar ea cică îi iubea.
Pionii din față, care îi ținuseră mânia regelui în frâu vreo două runde, au atacat. Pe diagonală, ca nebunii, nimic nu mai conta. Turele au venit și ele din capete, calul rămas s-a panicat, a sărit peste rândul de pioni și s-a dezlănțuit iadul. Regina, albă, excentrică de mică, era oarecum de partea negrilor, că așa văzuse ea prin filmele americane, că ei sunt mai mafioți. Plus că îi plăcea la nebunie accentul lor. Regele nu știuse nimic despre asta în toate cele treizeci de runde pe care le petrecuseră împreună și, deși era alb, se cam înnegrise la față de supărare și nu făcea nimic, bătea în retragere. Negrii îl alergau să-l prindă la colț și, colac peste pupăză, a mai apărut un nebun care i-a secerat un pion și calul ce-i mai rămăsese, dar a fost linșat a doua rundă de tura din dreapta. În drum spre locul unde stătea de veghe, tura a mai luat prizonier și un pion. Regele a cerut să se ocupe personal de pionul rămas singur. L-a prins, l-a atacat din față, căci din poziția aia știa el că e vulnerabil, și l-a cucerit.
Regina dispăruse în tot haosul creat și asta îi dădea insomnii regelui. Ideea i-a venit abia câteva runde mai târziu. Era o legendă, dar spera din tot sufletul că o să funcționeze: în cărțile vechi scria că odată, demult, un rege și-a trimis un singur ostaș, un pion, pe tărâmul celălalt, iar când pionul a ajuns la capătul lumii, regina lui a fost eliberată de armată neagră fără explicații suplimentare sau lupte.
N-a riscat să trimită un pion singur. L-a chemat la castel, l-a binecuvântat, și i-a dat o tură să-l apere. Cai nu mai avea, iar în nebun nu avea încredere deloc. Nu le-a spus, dar încă doi pioni erau, nu departe, în spatele lor. Voia să fie sigur. Tura mergea repede, a dat câteva ocoale și a avut timp să ia prizonieri doi pioni și nebunul care o cucerise pe regină. Era fericită, dar nu asta îi era misiunea. Ea plecase cu gânduri clare: să aducă regina acasă ”vie… sau moartă [cu jumătate de gură]”, cum spusese regele. Pionii din spate s-au depărtat trei sau patru regiuni unul de celălalt. știau că trebuia să mai fie un nebun care oricând ar fi putut ataca regele și, deși erau și ei în aceeași misiune, știau că-l lăsaseră în castel aproape lipsit de apărare după atacul trecut și voiau să se asigure că nu i se poate întâmpla nimic rău. Tura i-a văzut într-un final, de la depărtare, dar nu i-a spus pionului fruntaș că au spate.. doar așa, să-l lase să lupte total motivat.
Au mers ascunși până aici, a fost liniște. Un tropot se aude din depărtare. Tura a ridicat capul și a privit spre vest, în timp ce pionul se gândea foarte serios la un plan de scăpare din asemenea situații. Un cal negru, fioros, venea fandând în stânga și în dreapta direct spre ei. Un singur teren a lipsit ca pionul să fie nimicit de potcoavele de fier ale calului. Tura era în spatele lui. Ea nu a reușit.. sau nu a vrut să reușească știind că-i poate da timp pionului să ia avans, dar ce s-a întâmplat l-a marcat profund și a fost nevoit să stea două runde ascuns șisă cugete, să-și pună gândurile în ordine. S-a așezat într-un loc mai ferit și a privit cerul. Uitase misiune, uitase tot. Tocmai fusese martorul unei oribile crime, căreia îi picase victimă cea mai bună prietenă a lui, și imaginile respective nu-i dădeau pace. Avea două variante: ori stă acolo până îl găsește cineva ori merge mai departe, își respectă regele și îi e supus până la moarte.
A plecat. Moralul jos, dar înainta. și era foarte uimit că, după calculele lui, era aproape de destinație și niciun negru nu îi ieșise în cale. Plecaseră oare spre castelul regelui? Erau oare atât de bine ascunși și pricepuți încât îl înconjurau fără să-și dea seamă? Nu a apucat să decidă pe care din teorii să o creadă că un pion negru i-a ieșit în față. Era rândul lui. Să câștige. și a câștigat și un strop de încredere i-a umplut sufletul și i-a deschis ochii. Voia să mai vină, voia să le arate el ce poate. Dar n-au mai venit acea rundă și s-a hotărât să urce pe un deal mai înalt să studieze împrejurimile. La 3 terenuri de el era ori petrecere ori se făcea un plan de atac. Cai negri, pioni și ture își înconjurau mândri regele și regina.
Regele negru părea că știe că nu vor avea pace pentru mult timp din moment ce regina albă era la ei. A stat două runde, a analizat situația și și-a dat seama că se poate furișa repede până la marginea tărâmului lor. Nu era superstițios, nu era religios, nu credea nicio legendă.. dar era curios. Auzise și de la un pion negru pe care îl capturaseră aceleași lucruri, în mare, și știa că e imposibil să aibă vreun obicei comun cu ei. A coborât timid spre marginea învăluită în ceață și îi era mai frică decât îi fusese vreodată până atunci. Iar frica de necunoscut și curiozitatea îi făceau picioarele să tremure fără să le poată stăpâni. A pășit, iar ultimul pas a adus o cădere adâncă în gol, în necunoscut, și s-a izbit cu spatele de pământul acoperit cu mușchi. Asta e tot ce își amintea.
Nu știa cât a stat inconștient până s-a trezit cu soarele în ochi și regina lui lângă el care îi turna disperată apă pe față. Nu știa nici măcar dacă s-a trezit sau dacă visează. Erau doi, erau o echipă. Nu! Erau patru. Nu era timp de dezmeticit, au făcut cu greu față unei runde grele. Dar regina lor era liberă și asta era tot ce conta. Iar cel mai din urmă pion a strigat spre ei: ”Le facem aroganța? Mergem peste ei, luăm regină și lu’ bărbatu-su îi dăm mat?!”.
Au râs o rundă, dar asta au făcut.