Am primit câțiva oameni pe la mine. Stau de mulți ani în casa asta și o știu pe de rost, știu fiecare tablou, fiecare colț întunecat, fiecare centimetru de var și povestea lui, fiecare loc în care se aude mai bine muzica. Uneori mă apasă pereții, dar de cele mai multe ori sunt mândru de ea. Nu e mare lucru, dar e casa mea.
Am și locuit cu câțiva oameni aici, majoritatea au plecat singuri, grăbiți sau nu, dar sunt și unii pe care i-am dat afară. Iar după fiecare în parte, singur, am renovat complet, am reconfigurat, am rezidit, am redecorat, am reconstruit un nou ACASĂ dintr-o casă, fără grabă, oricât de mult timp mi-ar fi luat. Am folosit constant toată experiența căpătată de-a lungul anilor și am vrut să mă asigur că eu, în primul rând, mă simt acasă. În al doilea rând, mi-am spus că trebuie să fie curat. Dezordinea se acceptă, dar să fie curat, să pot invita oameni noi ori de câte ori simt nevoia și să nu-mi fie rușine cu ce ar putea găsi aici. Se mai așază praful, mai fac mizerie când beau, mai zac cu zilele fără să fac nimic, dar e normal. Cred. Nu există perfecțiune și nici nu vreau să capăt obsesia ei. Sunt deja obsedat de suficient.
Cu timpul, însă, renovările au început să dureze din ce în ce mai mult, pereții proaspăt văruiți sunt tot îngălbeniți, colțurile nu mai sunt perfecte. Nu mai am cum să reconfigurez total fără să afectez structura de rezistență. Nu mai există materie primă, am redecorat cu frânturi din foste lucruri care au însemnat ceva pentru mine, lipite atent, ca un vitraliu. Am început să refolosesc tot ce pot refolosi, am păstrat chiar și lucruri de la foștii colegi. O ramă, un geam, o cană, un șurub. Le-am găsit utilitatea. Am învățat să prețuiesc eficiența.
Și ies rar din casă, dar am vedere la stradă printr-o fereastră mică, lângă ușă. Prin ea mă uit la lume zile întregi. Am și o sonerie pe care am oprit-o intenționat acum câțiva ani pentru că nu-mi place să refuz oamenii autoinvitați. Îi las să sune, îi văd pe fereastră, mă prefac că nu sunt acasă, iar ei pleacă și mie îmi pare rău. Am primit deja câțiva care au făcut dezastru și au plecat râzând. Am primit și oameni care au vrut să redecoreze, i-am lăsat, au găurit pereți, au mutat ziduri, dar trebuia să fie tot ACASĂ și pentru ei, i-am înțeles. Am primit oameni care au pășit doar peste prag, de curioși, dar au refuzat să vadă cum e înăuntru. Au ieșit imediat și au trântit ușa atât de tare încât s-au crăpat pereți, s-au spart geamuri și a căzut tencuiala. Dar nu-i nimic, le rezolv în timp.
Căsuța mea se apropie deja de forma finală, nu se mai emit autorizații pentru modificări. Aici se lucrează doar cu migala unui arheolog.
A ruginit ușa de la intrare, mi-e greu să o deschid. Greu, nu frică. Oricum e ruginită și nu se mai trântește atât de ușor.
Casa mea are aproape 33 de ani și are deja bulină roșie…