Se instalează panica. Suprarenalele pompează adrenalină încercând să te scoată din situația delicată în care ai ajuns. Teren cunoscut. S-a mai întâmplat asta de sute de ori de-a lungul vieții: și când ai căzut prima dată din pat, și când ai luat bătaie de la băieții mai mari, și când te-a împuns vaca vecinului, și când te-a lovit mașina. Chiar și la primul refuz al fetei de care erai îndrăgostit.
Corpul încearcă, dar de data asta e diferit. Momentele trec și convingerea lui că totul va fi bine începe să se dizolve în dioxidul de carbon care îi inundă organele, așa că ia cea mai drastică hotărâre: eliberează DMT. Același drog care te face să visezi. Același drog pe care îl găsești în toate ființele vii. Spre deosebire de adrenalină, ăsta nu mai e un truc evoluționar care te ajută să supraviețuiești. Corpul tău alege să elibereze DMT pentru că de data asta consideră că soarta ți-e mult prea dură să o poți înțelege sau accepta. Deci preferă să visezi. Să visezi că totul va fi bine. Visezi că nici măcar nu s-a întâmplat nimic.
Iar în momentul ăsta, corpul tău stă lângă tine. Încearcă să îți spună cât poate de calm: „Uite, se pare că de data asta nu o să reușim.”. Tu ești lângă un foc de tabără și îți faci un rezumat al trecutului, neștiind că în curând vei pleca înapoi în eterul din care ai venit cu mulți ani în urmă.
Corpul tău face asta pentru că te iubește. Nu ai întâlnit niciodată pe cineva cu care să ai relația asta. Nu a existat cineva de care să fii mai apropiat. Nu ai cunoscut niciodată pe cineva cum ți-ai cunoscut corpul. El ți-a fost loial tot timpul, zi și noapte, la beție, supărare, la fericire și furie. Te-a iubit atât de mult încât ți-a ținut jurnalul vieții scrijelit în cicatrice.
Și pleoapele lui ți-au șters întotdeauna lacrimile din ochi.