Masculinitatea e un concept pe deplin neînţeles. Toată lumea e împăcată cu asta, aproape ca şi cum aşa a fost făcută să fie. Neînţeles de societate ca întreg, dar nici de femei şi, cel mai grav, chiar de bărbaţi. Toţi participăm la acest mit al bărbatului bun, complet inconştienţi de faptul că nu există un concept de bărbat bun în zilele noastre. Masculinitatea e o necunoscută de care ne putem folosi şi de care putem abuza. Trece vreo zi fără să auzim despre violenţă, despre războaie? Toată lumea ştie că sunt lucruri bărbăteşti.
Nu putem pur şi simplu vorbi de presiunile societăţii, trebuie să avem în atenţie mai mult ce înseamnă să fii băiatul ăla, bărbatul ăla. Cum eşti tratat, progresul psihologic de la „ok” la „frustrat” la „nervos” la „disperat”, cum eşti nevoit să-ţi interiorizezi problemele, cum eşti setat în viaţă să te izbeşti mereu de zidul care se numeşte ego-ul masculin iar apoi să fii ridiculizat pentru faptul că eşti prea naiv când vrei să te exteriorizezi.
Ştii cum te apasă simplul fapt că trebuie să arăţi bine şi să te îmbraci frumos. Trăieşti asta în fiecare zi, nimeni nu îţi spune dar toţi se uită şi simţi privirile pe tine. Nu poţi decât să observi că toată lumea observă. Este impregnat în societate, este acceptat, încetezi chiar să realizezi asta pentru că este omniprezent. Ca aerul.
La fel stau lucrurile şi cu „fii bărbat!„. Nimeni nu vrea să audă cât de greu o duci, să-ţi audă problemele sau să-ţi simtă trăirile. „Fii bărbart!” răsună peste tot, tăcut, implicit. La început ca un termen inocent, motivaţional, apoi ca o încercare ironică disperată de a-ţi demonstra masculinitatea. Termenul e atât de confuz încât a ajuns să fie folosit pentru afirmarea unor comportamente opuse. Un bărbat adevărat nu plânge – Un bărbat adevărat plânge. Vă puteţi imagina pe cineva spunând „O femeie adevarată bea Margarita”? În zilele noastre e foarte greu să fii bărbat pentru că nimeni nu mai ştie ce înseamnă asta.
Cea mai rea parte dintre toate aceste străduinţe este că toata lumea pare împăcată cu ele. Nu există un grup de oameni care să militeze pentru o masculinitate balansată sau discuţii libere despre identitatea bărbatului. Problemele bărbatului nici măcar nu intră în joc. Dacă nu ceri ajutor, ce faci? Faci singurul lucru pe care îl poţi face în situaţia asta: îţi interiorizezi durerea, o ignori şi o laşi să crească în tăcere. Cine te va ajuta să treci prin asta? Există ceva mai terifiant pentru societate decât un bărbat care are nevoie de ajutor? Ai văzut vreodată un bărbat plângând în public? E tulburător.
Eşti simultan ruşinat şi prea mândru să ceri ajutor. A cere ajutor înseamnă că nu eşti bărbat aşa cum totul în jur îţi spune să fii. Aşa că tot ce rămâne nespus se transformă într-o bestie furişându-se în sufletul tău. Pierzi legătura cu sentimentele tale şi devine o surpriză momentul în care eşti de fapt fericit, e ca un accident. O bucurie infantilă a unei copilării odată fericite, în plin proces de zdrobire de către identitatea ta reprimată. Şi pierzi total simţul proporţiilor. Droguri, alcool, depresie, bătăi şi alte apucături autodistructive încep să apară. Cel puţin ştergerea asta a ta are sens, cel puţin îţi poti controla decăderea. O autodistrugere captivantă, ca şi cum ai fi martorul propriului accident de maşină, redat cu încetinitorul, de la distanţă, simultan în interiorul şi în exteriorul ei. O interpretare simbolică a realităţii. Asta este de fapt poziţia ta în toată harababura, acel TU emoţional e undeva la 1000 de kilometri, observând toată scena cu calm şi indiferenţă în timp ce TU-ul fizic accelerează spre un zid de beton.
Prietenilor tăi a încetat de mult să le pese, ignorând toate semnalele de alarmă. Poate unii din ei încearcă să te prindă, dar eşti mult prea pierdut pentru cuvinte frumoase sau gesturi formale. Eşti nervos şi disperat. Ai devenit complet lipsit de simţuri şi îţi ignori sentimentele, privindu-le ca pe nişte obstacole. Acum eşti un bărbat „la război” cu el însuşi, iar motto-ul acestui război e „Nu lua prizonieri!„. Prizezi sentimente, faci asta o dată şi face lucrurile mai uşoare, apoi din nou şi din nou, eşti pe calea ta, pe drumul în paragine. Devine o rutină comică, patetismul tău îţi pare chiar şi ţie o glumă. Ai pierdut tot simţul realităţii în timp ce cobori încet pe drumul disperării mute. Fiecare bărbat căruia i s-a spus „fii bărbat” ştie despre ce vorbesc. Fiecare bărbat nelovit de noroc sau care nu a cerut ajutor la timp sfârşeşte în acelaşi mod. Singur şi uitat. Fără adăpost atât fizic cât şi spiritual.
Vechile roluri ale bărbatului sunt pe moarte, asta dacă nu au murit deja. Ideologic ele continuă să existe în obscuritate, ca un truc sau ca o glumă care provoacă un râs stânjenit. Băieţii tineri trăiesc în spaţiul gol lăsat de aceste non-roluri, făra o ghidare sau un concept solid, fără să se înţeleagă pe ei înşişi sau identitatea lor masculină. Sistemul nu-şi face griji de băieţi, ei au fost întotdeauna împăcaţi cu ei. Băieţii şi bărbaţii mai tineri au o educaţie cu totul diferită, o educaţie negativă. Lor nu li se spune niciodată că sunt bine aşa cum sunt ei, că reprezintă o valoare, că a fi energic, spontan şi plin de viaţă e un lucru bun. Nu. Lor pur şi simplu li se aruncă în faţă ce NU pot face. Stai jos, taci, încetează să întrerupi, dacă nu te poţi controla o să mergem la director, îţi sunăm părinţii, o să râdem de tine. Şi asa cresc lipsiţi de informare, dezvoltând iluzii sociale, structuri formale şi caricaturi de super-bărbat. Cu toţii ştim aceşti tineri neinformaţi, cu toţii ştim ce viitor deprimant au. Îl ignorăm. Ei îl ignoră. Jocurile video sunt tot timpul distractive, nu? Ce poveste a zilelor noastre se petrece! Băieţii noştri, fraţii noştri, taţii noştri sunt tari, nimeni nu-i întreabă niciodată „Eşti bine?„.
Fiecare are dreptul să aleagă cum tratează băieţii şi bărbaţii, toată lumea poate decide dacă ei trebuie trataţi ca fiinţe umane sau dacă trebuie lăsaţi să se comporte ca un bărbat.
Şi ce face un bărbat în tot climatul asta? Ce i-a rămas de făcut: ignoră tot, îşi trăieşte viaţa, încearcă să treacă peste probleme cumva. Devine bărbat.