Masculinitatea e un concept pe deplin neînţeles. Toată lumea e împăcată cu asta, aproape ca şi cum aşa a fost făcută să fie. Neînţeles de societate ca întreg, dar nici de femei şi, cel mai grav, chiar de bărbaţi. Toţi participăm la acest mit al bărbatului bun, complet inconştienţi de faptul că nu există un concept de bărbat bun în zilele noastre. Masculinitatea e o necunoscută de care ne putem folosi şi de care putem abuza. Trece vreo zi fără să auzim despre violenţă, despre războaie? Toată lumea ştie că sunt lucruri bărbăteşti. Continuă articolul
Viață
Sfârşit de mai, noaptea…
..şi totuşi mă trezesc buimac, toate la locul lor, casa goală. Caut telefonul prin pat, pe dibuite. Prea greu să deschid ochii. Vreau doar să văd cât am dormit, că mă simt de parcă am dormit secole.
– MIRUNA!.. Miruna o cheamă, dar de unde o ştiu? Am visat? Le-am auzit vorbind în vis?
Mă ridic din pat, ignor petele negre din faţa ochilor şi încerc să merg drept. M-am ridicat brusc, e normal să le văd. Aşa mă mint de câţiva ani. Două lovituri în uşa de la intrare rup liniştea şi mă fac să-mi revin pe jumatate.
– Da?
– De la administraţie, am venit dup… Continuă articolul
Eşti mândru de tine?
Ridici fruntea, păstrezi privirea în gol şi te gândeşti dacă e bine ce faci. Dacă e bine ce-ai făcut, dacă e bine ce o să faci mai departe… şi nu ştii. Realizezi că săptămâna nu se mai împarte în zile, ci în valută. Câţi bani ai? Câţi bani ai de dat? De unde iei? De unde dai înapoi?
Trecutul pare departe, iar prezentul te loveşte sistematic peste faţă cu gânduri despre viitor. Încă mai ai putere să sari peste capcanele timpului, dar încheieturile sunt înmuiate şi gleznele tremură încet. Urmează înfruntarea cea mare, lovitura pe care viaţa ţi-o dă în piept, palma luată peste faţă cu mesajul ironic „Bine ai venit!„. Pui mâna pe tine, te iei de guler, te ridici, te scuturi şi te baţi uşor pe spate, aşa, de încurajare. Continuă articolul
Sfârşit de mai, seara…
…cu maşina parcată neregulamentar, pe un trotuar lat de la periferia unui oraş de provincie. Fără trafic, fără poliţie. Eu – afară, savurând ultima ţigară în timp ce dau ture scurte în stânga şi în dreapta, ocolind copiii care aleargă după mingile trase spre poarta improvizată în spatiul verde din faţa blocului. Praful ridicat nu se compară cu cel din marile oraşe. E un praf curat, prin care parcă şi soarele roşu de pe buza orizontului se reflectă frumos. Ca ţărâna ridicată de pe marginea drumului, la ţară. E o răcoare plăcută, poate una din cele mai plăcute răcori simţite în ultimul timp. Nimeni nu mă observă, nimeni nu mă bagă în seamă.
E ora 19, dar asta nu pare a interesa. Toată lumea îşi trăieşte sărăcia lucie în rutină. Ma uit spre bloc, un bloc cu faţada umflată de umezeală, parterul colorat aproape în întregime în cretă, desene şterse şi desene noi, cuvinte obscene şi declaraţii de dragoste. Au trecut multe generaţii pe aici. Trei scări, zece etaje, singurul bloc înalt din zonă. Oamenii de la ferestre par împăcaţi, sunt probabil cei mai înstăriţi din oraş. Continuă articolul